• Bani
  • probleme
  • puterea
  • veverita
  • semne de primavara
  • acord
  • a fost distrusa o tara
  • viata ca o scena
  • Romania pe "roti dintate"
  • blocaje
  • ochi
  • dragoste
  • asigurat_neasigurat
  • cand iubesti
  • curaj
  • zidurile_barierele
  • te poti simti singur ...

Am luptat in Est!

Pe crucea de la mormântul lui Radu Greceanu,din cimitirul Ghencea Militar, Bucureşti, se află următoarea inscripţie: „Am luptat în Est!”

Această propoziţie, atât de simplă, evocă o perioadă dramatică din istoria românilor: campania din Est, împotriva Uniunii Sovietice, trecută la index, sub comunişti, pe care istoricul şi arhivistul Radu Scarlat Greceanu, el însuşi combatant, a ţinut să şi-o asume într-un mod original. Strănepot al scriitorului Ion Ghica, Radu Greceanu, din familia boierilor Greceni moldoveni, s-a născut la11 mai 1915 în Bucureşti. În 1942, a fost mobilizat,ca ofiţer de rezervă cu gradul de sublocotenent şi repartizat la Regimentul 10 Artilerie Brăila, cu care a participat la luptele din Crimeea. La 9 aprilie 1944 a căzut prizonier. Din acel moment până în mai 1948 a trecut prin calvarul Gulagului sovietic. În 2011 a împlinit 96 de ani, deşi pe piatra de mormânt este trecut că a decedat în 2005. O greşeală a pietrarului care, socotind că nu va mai trece multă vreme şi se vor împlini cele scrise pe cruce, nu s-a mai obosit să o corecteze. Numai că destinul a vrut să fe altfel. Venerabilul veteran de război, colonel în retragere, trăieşte, are mintea ageră şi memoria neatinsă de trecerea anilor. Este printre ultimii supravieţuitori ai lagărelor de prizonieri de război din fosta U.R.S.S.

Suntem onoraţi să-l avem printre invitaţii revistei „România eroică”. Radu, Martha şi Tudor, copiii lui Scarlat Greceanu, la Topliceni, în 1935 Vă propun, domnule Radu Greceanu, să evocati anii in care ati fost ofiter de rezervă si ati plecat la război. - Am servit ţara sub arme chiar în timpul războiului. În 1938,am absolvit Scoala de ofiţeri de artilerie de rezervă, de la Craiova, după care am urmat un curs de perfecţionare la Centrul de artileriede la Dadilov (astăzi, Mihai Bravu), am fost avansat sublocotenent si am fost concentrat pe zonă. În 1942, eram la Arad când am aflat că voi pleca în Crimeea, pentru completarea efectivelor Regimentului 10 Artilerie „Franţa”, care avea garnizoana în Brăila. I se spunea „Franţa”, pentru că avea în dotare tunuri franceze de110, cumpărate în Primul Război Mondial. Cu tunurile acelea am făcut campania în Est. N-am ajuns niciodată în cazarma din Brăila, pentru că, de la Bucuresti, unde ne-am oprit câteva ore, am plecat, cu trenul, direct la Odesa. Aici am stat vreo zece zile degeaba, asteptând avioanele de vânătoare germane care urmau să le însoţească pe cele de transport spre punctul de destinaţie. Nu stiu din ce motive, nemţii n-au mai venit. Cred că îsi făcuseră o idee despre Crimeea, că n-o să mai reziste multă vreme. În cele din urmă s-a hotărât să mergem neprotejaţi. Ca să evite inamicul, avioanele de transport au zburat la „rasul” Mării Negre. Am aterizat la Giankoi. Am plecat cu căruţele si cu niste masini în raionulde dispunere. Când am ajuns acolo, situaţia în toată Crimeea era critică. Începuse evacuarea în partea de sud. Era nevoie probabil de trupe de acoperire, pentru a permite evacuarea. În Crimeea, rusii puteau ajunge pe la nord, prin Perekop, si prin Caucaz, prin peninsula Kerci. Mi-aduc aminte că, într-o discuţie cu generalul Vasiliu Răscanu, comandantul efectivelor românesti– pe care l-am cunoscut foarte bine, find coleg cu nepotul lui, sublocotenentul Ion Vasiliu – acesta ne-a spus că nu vede cum vom iesi din încercuire. Doar prin partea de nord s-ar putea, dar ar trebui să se întâmple o minune. Trupele din nord, printre care si regimentul nostru, au rămas pe poziţie la Perekop, find „dopul” care urma să astupe gura de intrare a sovieticilor. - Ce misiuni ati primit in aceste zile? - Misiunea Regimentului10 Artilerie era să sprijine unităţile de infanterie si să nu permită pătrunderea trupelor sovietice. Nemţii aveau ordin sa supravegheze podul de la Perekop si, la nevoie, să-l bombardeze cu aviaţia. Era criză de muniţie. Bateriile noastre aveau obuzele repartizate pe zile. Nu aveam voie să tragem cu tunurile fără aprobare. Pentru noi era clar că nu vom rezista mult. Sovieticii au reusit să rupă frontul trupelor noastre în două. Atunci s-a decis: ne retragem! În timpul retragerii, artileria si avioanele inamice ne-au bombardat continuu. Eu eram la tunul 3, în faţă se deplasa echipajul tunului 2. La un moment dat, un obuz de artilerie a căzut drept pe tunul 2. Tot echipajul a fost făcut praf. Chiar în faţa mea! Am fost, prima oară, în faţa morţii! În câteva minute, ne-am pomenit cu sovieticii în spatele nostru. N-am mai avut ce face si ne-am predat cu toţii. Eu am ridicat mâinile sus. Ţineam încă pistolul în mâna dreaptă, când un rus s-a îndreptat spre mine si, văzându-mi ceasul la mâna stângă, s-a repezit si mi l-a luat. În tâmpenia rusului, puteam să-l împusc. Dar m-am gândit: ce fac dacă-l împusc? Nu fac nimic, pentru că mă împuscă si pe mine. Nu stiu care este datoria supremă în asemenea momente, dar eu asta am făcut. Atunci am fost a doua oară în faţa morţii. Mi-a rămas întipărit în minte toată viaţa acest moment. - Ce marcă avea ceasul? - Tissot, un ceas foarte bun. Îl cumpărasem chiar înainte să plec pe front. M-am gândit că o să am nevoie de el. Dar în momentul acela nu mai valora doi bani pentru mine.

Am fost încolonaţi si mânaţi spre podul de la Perekop, pe care îl păzisem atâta vreme. Am trecut podul, fără să stiu că peste un ceas, poate două, voi fi din nou la un pas de moarte. Mergeam în coloană, când mă pomenesc cu un rus că vine la mine si îmi face semn să-mi scot cizmele. „Davai!…” Eu am făcut din cap: „Niet!” Brusc, îl văd că pune mâna pe pistol. Atunci un soldat din spatele meu mi-a strigat: „Domnule sublocotenent, daţi-i cizmele, că vă împuşcă! A mai împuşcat doi în spatele coloanei”. M-am asezat jos si m-am descălţat. Erau niste cizme din piele, făcute de comandă, la vestitul Filipescu, cel mai bun cizmar din Bucuresti. Îmi veneau foarte bine. Am rămas doar în ciorapi si am mers desculţ, pe jos, vre-un kilometru si ceva. Îmi facusem picioarele praf. Un soldat, Dumnezeu să-l aibă în pază, a venit si mi-a spus: „Domnule sublocotenent, uitaţi, vă dau bocancii mei!” Un mare sacrifciu. Nu stiu cum îl chema si n-am putut să-l răsplătesc vreo dată pentru gestul lui. Până am ajuns la primul lagăr, cred că am făcut vreo 140 de kilometri pe jos. Santinelele ne mânau ca pe niste animale. Din când în când, auzeam înapoia noastră împuscături. Cine nu mai putea să meargă si rămânea în urmă era împuscat. Rusii nu stăteau la discuţie. Noaptea dormeam pe câmp sau la marginea drumului. Ne înveleam cu mantalele. Dar tot ne cuprindea frigul. Într-o noapte, mi-aduc aminte, s-a pripăsit lângă mine si sublocotenentul Ion Vasiliu un căţel. L-am pus între noi să ne încălzească. Îl trăgeam când unul când altul…La Melitopol ne-au băgat în niste vagoane de tren mizerabile. Nu stiu câţi eram într-un vagon, dar în orice caz nu puteam să stăm toţi asezaţi. După o vreme, cei de jos se ridicau si se asezau alţii. Mergeam în nestire. Hrana era foarte proastă: nu ne dădeau decât peste sărat si apă, extrem de puţină. Vagonul avea o gaură în podea, unde se ducea fiecare si-si făcea nevoile. Am ajuns la Mihailovka, un lagăr intermediar, de triere. După atâtea zile de mars, ne-au lăsat să facem o baie. N-am stat mult aici, căci s-a declarat epidemie de dizenterie si de tifos. Si-atunci ne-au transportat cu trenul, în vagoane de marfă, spre Arhanghelsk. Am mers vreo zece zile. Cu cât înaintam spre nord, cu atât se făcea mai frig. Mâncarea cu peste sărat ne omora. Când am ajuns la capăt, la Greazovăţ, cred că slăbisem 5 kg cel puţin. Aici era un fost castel nobiliar, unde ne-au băgat pe toţi. Eram sub Cercul Polar. Spre norocul nostru, am avut parte de o climă relativ blândă. A fost singurul lagăr unde ne-am bucurat de câteva luni de respiro, în sensul că s-au îngrijit oarecum de cei mai bolnavi. Am avut o doctoriţă care se interesa cât de cât de starea noastră. Nu eram pusi la muncă, decât la lucrările de gospodărire strict necesare. Dar, din punct de vedere al moralului, consider că a fost perioada cea mai fericită de prizonierat. Aveam chiar si o bibliotecă. -Ce cărti se găseau, vă mai amintiti? -Cele mai multe, în limba rusă. Era biblioteca fostului proprietar, cu cărţi legate în piele, elegante. În perioada asta s-a făcut o triere a prizonierilor. Ofiţerii au fost separaţi de trupă si au fost dusi în alte părţi. Eu si alţi camarazi am ajuns la Gorki. Aici a început tragedia. De curând am citit o carte a lui Mihai Pelin – „Italieni, vă ordon treceţi Prutul!”– unde am găsit o descriere a condiţiilor din lagărul de la Oranki făcută de un italian. -Pe care ati perceput-o și dv.la fel? -Bineînţeles. Dar să vă spun ce-a fost cu mine, în fond contează ce-am simţit eu. În zona Gorki erau două lagăre: Oranki si Mânăstârka. Primul era format din buncăre, sub pământ, în care erau înghesuiţi câte o sută de prizonieri, cu paturile dispuse pe două rânduri de priciuri(etaje), la care te căţărai pe niste scări improvizate. Aici erau peste o mie de prizonieri: finlandezi, italieni, unguri, români si nemţi (cei mai numerosi). Stăteam în buncăre separate. Al doilea lagăr era cam la 2 km, într-o mănăstire, cu o biserică faimoasă, cu picturi vechi între care, mi-aduc aminte, era chiar pe zidul din faţă o icoanăa lui Hristos ciuruită de gloanţe. Se făceau permutări de prizonieri. Era o metodă la care rusii recurgeau des, ca să nu dea posibilitate prizonierilor să se împrietenească si să pună la cale evadări sau alte acţiuni. -Erau conditii mai grele la Mânăstârka? -Da, eram mai înghesuiţi, pe trei rânduri de priciuri. Ne miscam mult mai greu. -La ce munci erau obligati prizonierii? -Munca la pădure. Plecam dimineaţa, la ora 7, si pe la 14 ne întorceam frânţi de oboseală si îngheţaţi. În timpul prânzului si seara aveam liber. Cam 90% dintre prizonieri lucrau la pădure. Finlandezii tăiau copacii, iar românii îi cărau cu spatele sau cu săniile. La o sanie, care era destul de mare, trăgeau trei perechi de oameni. Zilnic, făceam, dus-întors, vreo14 km. Fie ninsoare, fie viscol, nu conta. Am cărat trunchiuri de copac si la -35 de grade si chiar la -40 degrade. Mi-aduc aminte că, în două rânduri, doctoriţa lagărului a iesit în faţa porţii si a interzis soldaţilor să ne ducă la lucru. Dar la -30 degrade trăgeai la sanie fără discuţie. Cădeai, ceilalţi te luau, te puneau pe busteni si te cărau în lagăr. Era o solidaritate extraordinară, cum nu mi-a fost dat să văd în nici o altă împrejurare. Ne prindea, câte o dată, o asa-zisă „purga”, o furtună de zăpadă, de care n-aveai cum să te adăpostesti; Stiu că au murit doi prizonieri pe drum. Si eu am căzut la un transport si i-am spus celui de lângă mine: „Lasă-mă aici, că nu mai pot!” Dar, nu m-a lăsat! Băieţii m-au urcat pe busteni si m-au dus în lagăr. A fost, într-adevăr, un gest de neuitat. -Un exercitiu de camaraderie admirabil. -Asa este! Alte munci râvnite erau la bucătărie, la spălătorie si la frizerie. De regulă, aici ajungeau cei care se puseseră „bine” cu comenduirea lagărului, adică erau pe lista Diviziei „Horia, Closca si Crisan”. De frica păduchilor, a tifosului, cam la 10-12 zile ne băgau la baie. Acest lucru a împiedicat să murim ca mustele. Au fost lagăre care s-au desfinţat din cauza tifosului. Apoi erau plosniţele, de care nu scăpai cu nici un chip. Noi găsisem o metodă, îi spuneam „submarinul”, ca să scăpăm de plosniţe: ne înfăsuram tot corpul în cearceaf si lăsam o gaură ca să putem respira. În afara muncilor amintite, mai erau două mult invidiate: aducerea alimentelor de la gară si dezgropatul cartofilor. Întâi si întâi, drumul până la gară era mai scurt decât la pădure, apoi alimentele erau mai usoare. Mi-aduc aminte că atunci când ne duceam si ne întorceam de la gară eram păziţi de un număr mare de soldaţi înarmaţi. Le era frică să nu ne atace localnicii, care, bieţii de ei, nu aveau ce mânca. La scosul cartofilor ne duceam cu răngile si scormoneam în pământul îngheţat. Uneori reuseam să furăm câţiva cartofi degeraţi, pe care îi aduceam în lagăr si-i puneam la copt pe plita sobelor. Credeam că ne-a pus Dumnezeu mâna în cap atunci când eram repartizaţi la scosul cartofilor. Mâncarea era mizerabilă. Mai ales din punct de vedere al vitaminelor. Dimineaţa, ne dădeau un ceai cu o porţie de pâine si o bucăţică de margarină. La prânz– un ciubăr cu un lichid, acolo, amestecat cu mei sau cu conserve americane. La un ciubăr puneau o cutie-două de conserve, pe care scria, în ruseste, „svinaia tusonka”(carne de porc). Seara: pâine (o pâine mizerabilă), margarină si iar ceai. La un moment dat, din cauza hranei proaste, n-am mai putut iesi la muncă. Orbisem. În special, lipsa de vitamina A îţi provoacă orbire si debilitate. Pe cei care erau complet slăbiţi îi puneau la asa-zisa „ukreplenie”, fortificare. Am fost trimis la doctoriţa Astafeva, mi separe, care m-a primit la infirmeria lagărului. M-a dezbrăcat, a tras de pielea abdomenului, care nu mai adera la muschi, si a spus: „Trece la ukreplenie!” Am stat acolo vreo două săptămâni. - Cu ce v-ati fortificat? - Cu morcovi si cu hrană ceva mai bună. - Care erau relatiile intre prizonieri? -Eram separaţi pe naţiuni. Între noi puteam vorbi orice. După masă, aveam voie să ne plimbăm pe aleile lagărului si să citim. Nemţii veniseră cu cărţi. Le împrumutau contra mâncare. Românii nu aveau nimic. Preoţii aveau biblii; unii îsi făceau ţigări din foile lor. În lagăr am reusit să recitesc „Pe aripile vântului”, seara, la lumina opaiţului, împrumutată de la un neamţ. - Aveati dreptul la corespondentă? - Teoretic, da! Dar eram condiţionaţi: să te porţi bine! -Ce insemna acest „să te porti bine”? - Să nu faci propagandă antisovietică. Din acest motiv, am fost si eu băgat la carceră. După două zile, m-au scos pe targă. - Ce se intâmplase? - Nu cred că a fost o „turnătorie”. Am avut discuţii aprinse cu „perevodcikul” si cu căpitanul lagărului, care era un român. I-am reprosat că face rusine Armata Româna, pentru că nu ţine cu noi si face jocul rusilor! Pot să vă spun însă că spiritul de solidaritate al prizonierilor a fost nemaipomenit. Cât am stat la carceră, care era chiar sub foisorul de pază, lângă gardul de sârmă ghimpată, veneau camarazi, noaptea, pe furis, si-mi aduceau de mâncare. Mai ales conduita fostilor legionari a fost exemplară. Erau cei mai săritori, cu un spirit de loialitate extrem de puternic. Cât priveste pe ceilalţi prizonieri, vreau să vă spun că m-au impresionat nemţii, care s-au purtat cu demnitate în lagăr. La fel, finlandezii, care munceau si aveau un curaj nemaipomenit de înfruntare a soldaţilor rusi. Din punct de vedere al drepturilor omului, trupele rusesti nu aveau voie să intre înarmate în lagăr. Si, într-adevăr, respectau această regulă. Dacă era nevoie, veneau cu bâtele. Eram mereu interogaţi politic. Ce ai făcut în cutare loc, de ce ai luptat?… Si noi răspundeam: Basarabia! Ei ziceau: „Aha! Bine! Dar dincolo de Nistru ce-aţi căutat? Dar la Odesa de ce aţi fost?…” - Cine vă interoga? - Ofiţerii de la NKVD. Cum intrai în lagăr, în faţă, era un mic pavilion unde stăteau reprezentanţii NKVD si câţiva politruci. Acestia formau comandamentul militar si politic. Aproape zilnic, o oră, ni se citeau din ziarul Pravda fel de fel de articole si, uneori, noutăţile despre război. - Ati primit vreun ajutor din tară, de la Marele Stat Major s-a interesat cineva de soarta prizonierilor? - Nimic. Între 1944 si 1948 stiu că a fost un singur caz mai deosebit. O comisie a Crucii Rosii Internaționale a cerut voie să inspecteze condiţiile de lagăr. N-a fost primită. În schimb, au trimis o delegaţie de prizonieri la Gorki, care au fost prelucraţi să spună că nu avem nevoie de nici un ajutor, pentru că suntem bine trataţi si avem tot ce ne trebuie. Un singur lucru au spus: că asteptăm să ne întoarcem acasă! - Aveati și preoti militari in lagăr, aveati dreptul la serviciu religios? - Erau câţiva preoţi. Unii s-au purtat cum se cade, alţii, mai puţin. Erau si ei destul de dezorientaţi. Unul era foarte religios, ne citea din când în când, seara, din Biblie. Dar, slujbă religioasă nu s-a făcut niciodată. N-am simţit că vin sărbătorile, Pastele, Crăciunul. Nu se ţinea seama de asa ceva. Odată am vrut să sărbătorim si noi, ca toţi crestinii ortodocsi, Pastele. Pentru asta, luam zilnic o parte din raţia de margarină, zahăr si pâine, pe care o ascundeam în zăpadă, ca să facem un fel de „tort” în ziua de Pasti. Dar, se pare că ne-a „turnat” cineva, căci exact în Duminica Pastelui, când ne-am întors de la pădure, comandantul ne-a adunat si ne-a întrebat dacă avem vreo intenţie să facem Pastele. Noi am spus: „NU!” si-atunci a pus pe cineva să scoată margarina si pâinea ascunse în zăpadă. Ca pedeapsă, ne-a înhămat din nou la sanie si ne-a trimis la pădure. În schimb, eu am trăit un moment emoţionant într-o noapte de Crăciun, când m-am pomenit cu un grup de nemţi la fereastra infirmeriei, unde mă aflam bolnav, care ne-a cântat colinde. Am plâns când i-am auzit. Era si un neamţ cu mine la infirmerie, cred că de asta au si venit ceilalţi. - Spuneti-mi, au murit multi prizonieri in lagărul de la Oranki și Mânăstârka? Ce se intâmpla cu cei care mureau? - Erau dusi în afara lagărului si aruncaţi într-o groapă comună, nemarcată în nici un fel. Fără niciun semn la căpătâi, fără nimic. Acum, în ţară, se mai fac cercetări în închisorile unde au murit deţinuţi politici, pentru a-i identifica. Din nenorocire, nimeni nu se mai interesează astăzi de cei care au murit în lagărele de prizonieri sovietice, să li se pună acolo, o cruce… Ar trebui ca statul român să facă ceva. Căci si acesti români au murit pentru Ţară! Un repros pe care îl am de făcut: au fost trimisi oameni în Est fără să fie pregătiţi pentru lupta pe timp de iarnă. Au fost trimise tunuri trase de cai, trupă nepregătită pentru o campanie de iarnă – unii călări, alţii pe jos, prost echipaţi, slab înzestraţi. Din punct de vedere moral, susţin si acum că am făcut bine că am luptat contra rusilor. Nu discut chestiunea cu Stalingradul, pentru că acolo s-au făcut greseli.Si acum convingerea mea este că am luptat pentru o cauză dreaptă. - Care a fost momentul cel mai tensionat pentru dumneavoastră? - Înainte de asta trebuie să vă spun că la un moment dat a început propaganda pentru formarea diviziilor care să luptecontra nemţilor. Si au venit tot felul de „personalităţi de seamă” să ne convingă. Am văzut-o pe Ana Pauker. A venit într-o căruţă, avea niste ciorapi ca vai de capul ei. Cu ea mai era un evreu – Novikov, mi se pare că-l chema. Promisiunile sovieticilor erau că niciodată cei care se înrolează în Divizie nu vor lupta contra românilor. Ăia doi ne spuneau că o să ne dea nu stiu ce, că scăpăm, că o să ne ducem acasă. Pe măsură ce erau chemaţi, unii prizonieri ziceau „Da!”, alţii „Nu!” - Dumneavoastră ce-ati făcut? - Eu am spus „Nu!” de la început. N-am vorbit cu Ana Pauker. Am fost întrebat de un NKVD-ist de la lagăr. Îl chema ceva cu …”ţenko”, acum câteva zile mi-am amintit numele lui. Stia perfect româneste. Când nu înţelegea ceva, avea un translator, un prizonier basarabean. De altfel,comandantul Lagărului era un român. El avea niste interpusi, care stiau ruseste si traduceau. M-aţi întrebat de momentele cele mai tensionate. Unul a fost acela când am declarat greva foamei. Era în 2 februarie 1948. Eram total disperaţi. Auzisem că regele Mihai le mulţumise sovieticilor că i-a scăpat de nazisti si că s-au întors ostasii cu bine acasă. Pe noi ne uitaseră cu totul. Noi nu mai contam pentru nimeni, nu mai eram nici ai Regelui, si nici ai Ţării. Dacă sovieticii nu ne-au trimis până acum în ţară, înseamnă că nu vor să ne mai trimită niciodată – ne spuneam noi. Atunci am decis: greva foamei. Am cerut să ne dea drumul acasă sau să ne omoare. Eram epuizaţi si fizic, si moral. Ne-am asezat pe priciuri si am refuzat să mai iesim la muncă. După o zi au venit cu ameninţări. În ziua a doua si a treia au trimis niste asistente medicale să ne determine să mâncăm. „Kusalte, gospodin ofiţer!”– ne rugau asistentele. În a patra zi, a venit comandantul lagărului si ne-a anunţat că vom fi repatriaţi în cursul aceluiasi an. Si, într-adevăr, asa a fost. Ne-au eliberat. La unii nu le-au dat voie să plece pentru că, ziceau ei, au omorât partizani sau au organizat greva foamei. Victor Clonaru, de pildă, a mai fost ţinut câţiva ani într-un lagăr din Urali. - Cum a fost momentul intoarcerii in tară, cum ati fost primiti? - Am plecat din lagăr câteva sute de români. Ne-au dat încălţări noi si niste haine, ca vai de ele, ne-au dus la gară si ne-au urcat în aceleasi bou-vagoane cu care ne-au transportat si ne-au umilit prin toată Rusia. Au oprit în Moscova si ne-au dat câte 10 ruble pentru cumpărături. - Ce v-ati cumpărat? - Ceva de mâncare… Am ajuns în ţară într-o zi de Pasti. Ne-au debarcat la Focsani. A venit cineva, unul mic, negricios – nu stiu cine era – si ne-a ameninţat că, dacă îndrăznim să spunem o vorbă contra Guvernului român si contra Guvernului sovietic, ne arestează. Halal primire! Dar, la câte umilinţe îndurasem în patru ani, ce mai conta una în plus?! Ne-au dat câte o sută de lei si ne-au arătat poarta. Am simţit că am iesit din iad! Eram buimăcit, dezorientat. Nu stiam dacă trebuie să mă bucur sau să mă rog la Dumnezeu să-mi dea puterea să merg mai departe. Simţeam o dorinţă firească să ajung cât mai repede acasă, la ai mei. Părinţii locuiau la Topliceni, la trei kilometri de Râmnicu Sărat, unde se aflau conacul si mosia mamei mele, mostenire de la boierii Dedulesti, ctitori de biserici pe valea Râmnicului. La Râmnicu Sărat, când am coborât din tren, gara era înţesată de lume. Mulţi mă cunosteau. Se uitau la mine de parcă veneam din altă lume. Nu mă astepta nimeni. Am luat-o, pe jos, spre Topliceni.. Aveam o gamelă goală în mână. Zestrea celor patru ani de lagăr! Pe podul de peste Râmnic, m-am întâlnit cu o bătrână; s-a oprit în loc, s-a uitat la mine si m-a întrebat: „De unde vii, maică?” „Păi, am fost în prizonierat!”– i-am răspuns. „Uite, maică, o felie de cozonac!…” „Sărut mâna, Dumnezeu să te ocrotească”– am spus si am muscat din felia de cozonac. După câţiva pasi, mi-am zis: „Ăştia nici cozonac nu ştiu să facă!” Mi s-a părut că nu era dulce deloc. Acasă, mi-am găsit părinţii răvăsiţi si îngrijoraţi. Se zvoneau multe. La puţin timp după plecarea mea la Bucuresti, tata si mama au fost ridicaţi de acasă si trimi si în domiciliu forţat la Râmnicu Sărat. Sansa m-a ajutat si de astă dată: dacă eram, acasă, cu ei, mă luau si pe mine. Bieţii părinţi. Tata s-a prăpădit după nouă ani, la 27 mai1957, în „domiciliu forţat”… Mama, sărmana, a mai dus-o câţiva ani buni, a apucat să scape de statutul de „domiciliu obligatoriu”, a fost luată în Bucuresti, la sora mea, Martha, unde a murit în 1969.

În Bucuresti, la Arhivele Statului, unde lucrasem înainte de a pleca pe front, directorul Aurelian Sacerdoţeanu, fie-i numele pomenit, a refuzat să pună postul respectiv la dispoziţie. „Până nu primesc înştiinţare că este mort, eu nu dau postul liber!” A fost un gest de mare omenie si de bun administrator. Asa că mi-am reluat postul de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat până atunci. O vreme am lucrat, cu jumătate de normă, la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”. Dar, trecutul continua să mă urmărească. La puţin timp, după întoarcerea în ţară, m-am pomenit cu o adresă de la Marele Stat Major,prin care eram invitat să mă prezint în faţa Consiliului de Război. -Ce era cu acest Consiliu de Război? - O aiureală. Din câte am aflat, se constituise pentru judecarea atitudinii prizonierilor de război în Uniunea Sovietică. De fapt, era o comisie condusă de generalul Budis, pe care îl cunosteam bine, el însusi fiind prizonier de război, colonel, dar venit cu una din blamatele Divizii… M-am prezentat pe Uranus, unde, mai întâi am dat o teză, apoi m-am prezentat la oral. Teza: „Ce părere aveţi despre Basarabia şi Bucovina?” Răspuns: „Este un pământ sfânt românesc şi pentru asta am plecat în război.” Teza: „Vă asumaţi vina de a fi invadat Basarabia?” Răspuns: „Acesta a fost ordinul Marelui Stat Major. Mi-am făcut datoria, ca roman..” La oral au fost mai multe întrebări. În final, generalul Budis a spus: „Îl cunosc pe tovarăşul Greceanu.” Atât! Peste o săptămână m-am trezit acasă cu o înstiinţare de la Marele Stat Major că „în urma comportamentului meu nedemn în timpul prizonieratului, am fost degradat la gradul de soldat.” M-am dus la Centrul Militar,unde mi-au dat un „carnet de soldat”. - Cum ati primit această răsplată?… - I-am înjurat în gând!… Peste câţiva ani, în 1958, m-am pomenit chemat din nou la Centrul Militar, unde mi-au spus cam asa: „Vi s-a revizuit situaţia militară şi s-a hotărât să vă dăm înapoi gradul de sublocotenent. Veţi face o pregătire militară…” Si mi-au luat carnetul de soldat, de care îmi pare rău si-acum. - Vorbiti-ne despre camarazii de prizonierat, prin ce au trecut, câti mai sunt in viată? - În anii de prizonierat am cunoscut câţiva oameni de care îmi amintesc cu mare drag. Unul dintre ei a fost Teodor Dan, pictor, cu care am ţinut legătura si după ce ne-am întors în ţară. A călătorit mult, a avut expoziţii în toată lumea, inclusiv în Australia. Din câte stiu, a murit la Paris. Îmi amintesc cu drag de Costache Popescu si Victor Clonaru, doi dintre cei care au condus greva foamei la Oranki. Clonaru a fost trimis într-un lagăr în Urali – la Vorkuta. În 2 februarie1955, când aniversarea grevei foamei, potrivit obiceiului, a fost la noi, acasă, ne-am pomenit cu Victor intrând pe usă. Un bărbat frumos, senin, vesel. Nu stiu dacă venea direct de la Vorkuta – sigur nu! –căci trecuse si prin interogatoriile de la Securitate. După 1989, a ajuns în Parlament, ca reprezentant al deţinuţilor politici. Nu pot să-i uit pe Flechtenmacher, nepotul celebrului compozitor, pe Ion Vasiliu, nepotul generalului Vasiliu Răducanu, pe Costin Vălăreanu si pe Dudu Gribincea. S-au dus cu toţii, fie-le ţărâna usoară!

- Domnule Greceanu, ingăduiti-mi o ultimă intrebare, pe care imi place să o adresez tuturor invitatilor revistei noastre: ca istoric, aveti un erou, o personaliate politică sau militară pe care ati indrăgit-o, la care tineti foarte mult si il vedeti ca model pentru societetea românească de astăzi?? - Da, îl admir pe Ion Ghica, dar nu pentru că mi-a fost rudă, ci pentru personalitatea lui, pentru rolul pe care l-a avut în epoca sa, ca om politic si ca mare scriitor, cu o solidă pregătire economică si diplomatică – să nu uităm că a fost în două rânduri prim-ministru, între 1866-1867 si 1870-1871 că a fost de patru ori în fruntea Academiei Române si, vreme de opt ani (1881-1889), ministrul României la Londra. În afara talentului literar indiscutabil – Scrisorile sunt un model care, dacă româna ar fi limbă de circulaţie internaţională, ar figura în tot felulde antologii –, rămâne în istorie si pentru perioada în care a guvernat insula Samos, unde a reusit să stârpească tâlhăria si pirateria, folosind, e adevărat, mijloace care astăzi ar fi condamnabile. La sfârsitul guvernării în Samos, localnicii spuneau că puteai să lasi pe marginea drumului sau pe câmp aur, inele, orice, si nimeni nu s-ar fi atins de ele. „Le păzeste Ghica!” – se zicea în popor. Ei bine, de oameni ca Ion Ghica ar avea nevoie societatea noastră de astăzi, unde corupţia si hoţia au ajuns să guverneze ţara asta si să o aducă la sapă de lemn. În afară de Ion Ghica îmi este dragă si o femeie care a reusit să imprime un reviriment mare în mentalitatea românilor. Se numeste Regina Maria. O femeie căreia i-a plăcut viaţa, i-au plăcut bărbaţii, i-a plăcut să se distreze, să fie elegantă, dar care, în momentele de criză, a fost o Doamnă. Nu s-a împopoţonat când mergea prin spitalele pline cu răniţi, în Războiul Întregirii noastre, s-a purtat cu demnitate, iar intervenţiile sale politice pentru România Mare au fost extraordinare. În momentele grave nu numai pentru tron, dar si pentru ţara sa de adopţie – să nu uităm asta! – Regina Maria s-a purtat ca o adevărată româncă! O femeie frumoasă, temperamentală si cu foarte mult cap. Ei bine, aceste trei calităţi, reunite, se întâlnesc cam rar în istorie.

Interviu realizat de Colonel (r) Dumitru ROMAN Revista Romania Eroica , nr. 1-2/2011

 

va recomandam sa cititi: EROUL DE LA TIGANCA GENERAL DE BRIGADA GHEORGHE NICULESCU

Tags: 

  • am luptat in est
  • Radu Scarlat Greceanu
Zircon - This is a contributing Drupal Theme
Design by WeebPal.