• Bani
  • probleme
  • puterea
  • veverita
  • semne de primavara
  • acord
  • a fost distrusa o tara
  • viata ca o scena
  • Romania pe "roti dintate"
  • blocaje
  • ochi
  • dragoste
  • asigurat_neasigurat
  • cand iubesti
  • curaj
  • zidurile_barierele
  • te poti simti singur ...

Lupta din Dealul Spirii

 

13 septembrie 1848 lupta din Dealul Spirii

Fiindcă acest istoric oraș al Bucureștilor, devenit astăzi Capitala Regatului României, urma a fi apărat și de invaziunile vecinilor noștri, fie-mi permis, ca unui ostaș care am străjuit țara mea treizeci de ani, încă de la începutul Regulamentului, anul 1830, să rog pe domnii cititori a avea nițică răbdare, să observe și forturile de apărare ce le-au avut moșii și strămoșii noștri.

Mai întâi, voi să arăt că prevăzătorii noștri strămoși, cu clădirea monastirilor, ce sunt răspândite atât în apropierea orașului, cât și prin țară, au avut intenții de apărare a țării. Într-adevăr, monastirile sunt clădite tot prin locuri strategige, precum vedem: Plumbuita, Văcărești, Cotroceni, Cheajna, Floreasca, Mărcuța, Cuibu-cu-Barză. Asemenea și în toată țara, prin văi și pe dealuri, ele au ținut loc de fortărețe la diferite invaziuni ale inamicilor; sunt întărite cu ziduri înalte și solide, precum și cu turnuri de observație; vază-se monastirile: Brebu, Dealu, Câmpulung, Curtea de Argeș, Cozia, Horezu, Bistrița și altele, pe câmpii, pe marginea mulțimii râurilor ce udă țara noastră. Deosebit de acestea, apoi, sunt poziții de apărare alese de bravii noștri strămoși pe toată întinderea Dunării, cu începere de la Severin până la Reni. Aceste întăriri, chiar astăzi, la vreme de nevoie, le putem face proprii de a ne servi de dânsele, și iată unde sunt: la Turnu Severinului, la ostrovul Simianul, la Ulmu, în dreptul Negotinului, la satul Cetatea. Să întărim șanțul cel mare al măgurii de la Fântâna Banului, în dreptul cetății Vidinului, să urmăm asemenea cu șanțurile Măgurii Curutului (Cruciatului), de lângă Calafat, în dreptul mijlocului fortificației Vidinului, să întărim și să destupăm șanțul cetățuiei de la pichetul Bistrețului, nr. 64, care este chiar în dreptul vărsării apei Lomului, unde se zicea că se proiectase a se înființa portul de 100 corăbii; să reparăm șanțul de la Turnul lui Traian (Turnu Măgurele), să fortificăm șanțul cetățuiei de la Zimnicea, în râpa Dunării, peste drum de Șiștov, să reînființăm fortăreața Sf. Gheorghe, din portul Giurgiu, să destupăm șanțurile cele mari ale Gumelniții de la Oltenița, numită de străbunii noștri Constanțiola sau Dafres; să destupăm șanțurile măgurilor celor mari de la vărsarea Borcii, lângă Ciocănești, și de la Cioroi, județul Ialomița, în dreptulcetății Silistra, să reparăm șanțurile citadelei de lângă comuna Vlădeni, la gura apei Săltava, județul Ialomița, în dreptul cetății Hârșova, asemenea și la comuna Piua Petrii, în marginea ruinelor fostului Oraș de Floacă, unde se zice, prin tradiție, că s-ar fi născut Mihai Viteazul; asemenea să întărim și măgura mare de la comuna Pârlita sau Luciu, unde tradiția zice că este locul nașterii împăratului Luciniu, ginerele lui Constantin cel Mare, să dregem șanțul de la Măgura Fetii, la gura apei Filipoiului, județul Brăila, peste drum de Măcin; să destupăm uriașele șanțuri de la citadela romană Țiglina sau Capus Bovis, la vărsarea apei Siretului în Dunăre, în dreptul satului Vădeni, unde este și trecătoarea Siretului; să dregem întărirea din sus de Galați, unde este cazarma; asemenea să întărim și zidurile monastirii Măxineni, de lângă râul Siretul, la gura apei Buzăului. Aceste șanțuri nu se numesc cetăți, nu sunt zidării ridicate pe teritoriul României, ci sunt niște reparațiuni ale unor forturi existente, de pământ, care pot să ne servească pentru oboare și magazii, iar dacă, la vreme de o forță majoră, va trebui a ne apăra de eventualități, apoi atunci le-am putea întrebuința, pe cât poziția și fortificarea lor ne-ar permite. Atunci Statul nostru, frontarul bulevardului european, va fi privit cu respectul ce merită un Stat independent. In fine, arătai întăririle ce le aveau străbunii noștri despre miazăzi și despre apus; despre miazănoapte avem uriașii munți, ale căror strâmtori ne povestesc cum strămoșii noștri au bătut neamurile năvălitoare de peste munți, iar de va fi nevoie a ne apăra și despre răsărit, avem coama întregului deal al râului Ialomiței, cu începere din calea ferată a drumului Iașilor, până la vărsarea acestui râu în Dunăre; râul acesta trece printre dealuri dintre cele mai înalte, astfel că locuitorii comunelor ce-l învecinează sunt siliți să se urce prin niște cărări înguste, ce le numesc sughițe, în care abia intră două care alăturate, și urcă aceste dealuri cu mare greutate, pe lângă niște pereți mari de mal humos și pietros. Asemenea sughițe prin care se comunică din ambele părți, din dreapta și din stânga lalomiții, se pot întări cu baterii, lucrate chiar de soldați. Astfel se vor putea împiedica inamicii ce vor veni despre răsărit, cu cea mai mare înlesnire, de a trece prin acele Dardanele, care sunt în număr, poate, de peste două sute, în toată întinderea lalomiții; ar trebui ca dușmanul să expună peste 300 de mii de oștire împotriva unui număr destul de mic de apărători. Studiat-au ofițerii Geniului nostru pozițiunile acestui deal ? Insemnat-au locurile în care s-ar putea face rezistența mai lesnicioasă ? Eu nu am văzut nimic publicîndu-se de această întărire naturală, nici măcar vorbindu-se. Acestea fiind opiniunile mele, ale celui mai după urmă din ofițerii bătrâni și vechi ai Oștirii Române, le public, ca să fie cunoscute de toți.

Apoi, fiindcă vorbim de strategie și întăriri, să mai arăt încă evenimentul important ce s-a petrecut în orașul București, în ziua de 13 septembrie a anului 1848. Eveniment care a dat întâiul avânt Armatei Române, când au avut îndrăzneala a invada, în vatra strămoșilor noștri, coloana de 9 000 a turcilor. Vă mărturisesc însă, ca unul ce am luat parte activă în lupta din Dealul Spirii, căci mă aflam dejurnă peste caraule, că dacă Guvernul Provizoriu, din care făceau parte și Ioan Brătianu, Costache Rosetti și Cristache Teii, nu dizloca, cu o săptămână înainte, Infanteria, Artileria și Cavaleria, trimițându-le, sub Magheru și Pleșoianu, la Râmnicu Vâlcei, astfel ca Garnizoana Capitalei să rămână numai din șase companii de infanterie, două din Regimentul I și patru din Regimentul al II-lea, în care mă aflam și eu, ca comandant al Companiei a V-a, apoi, credeți, domnilor cititori, că am fi alungat toată oștirea de sub Fuad bei, Kerim și Omer pașa, până am fi trecut-o Argeșul fără vad, căci neapărat că s-ar fi sculat toți sătenii comunelor din plasa Sabarului și s-ar fi pus sub drapelele noastre, după străvechiul obicei al strămoșilor noștri, și nu știu, zău, dacă ar fi scăpat vreun turc până la Dunăre din armata ce-și înfipsese corturile în tabăra de la Cotroceni. A cui e vina ?

Ca să satisfac dorința mai multor din cetățenii mei, cari adesea m-au rugat de a le face istoricul încăierării noastre din Dealul Spirii, cu oștirea otomană, am onoare a vă pune sub ochi o pagină publicată de mine, sunt acum mai mulți ani; iată ce ziceam atunci: „Care zi poate fi mai fericită în viața militarului, decât aceea în care se încununează virtutea sa și în care i se răsplătește picătura sângelui de către patria sa ? Care mângâiere poate fi mai mare ostașului bătrân, decât aceea când Patria sa, peste 43 ani, vine a-i răsplăti vitejia și a-i împleti laure pe cap, la locul luptei, pentru faptele sale glorioase, căci atunci, și numai atunci, el vede dragostea, împreunată cu dreptatea ce Patria sa i-a fost păstrat totdeauna ? Care mândrie a militarului tânăr poate fi mai la culme, când el vede faptele vechilor săi camarazi răsplătindu-se cu atâta dreptate de către Patrie, înaintea compatrioților săi, căci atunci și numai atunci speranța lui este realizată și obositoarele lui sacrificii se văd satisfăcute ? Spune-mi, militarul acela, care împreună cu mine înfruntam moartea, la 4 ore după-amiază, luni 13 septembrie, anul 1848, în Dealul Spirii, lăsând acasă soție, copii, surori, frați și părinți, numai ca să ne aflăm la împlinirea datoriei noastre, nu este el vesel astăzi ? Nu este satisfăcut ? Nu este mândru a zice că am atârnat pe pieptul meu medalia Patriei mele, semnul vitejiei și al devotamentului meu pentru dânsa? Spune-mi, militarul acela din activitate nu așteaptă și el, oare, cu mândrie și cu zel, acest minut ferice, când, astăzi, vede că se bucură vechii săi camarazi ? Nu-și va îndoi și el puterile lui, într-o zi, ca să facă tot pentru Patria sa, să-și dea inima, sângele și chiar viața sa ? Spune-mi, tânărul militar, văzând astăzi cum Patria lui știe a răsplăti, nu este și el gata a se înfășură în steagul detașamentului său și a muri pentru dânsa ? Spune-ne, copiii noștri, văzând exemplul părinților lor, nu vor sta și ei în grindina gloanțelor și ale cartecelor inamice, ca părinții lor? Și bătându-se veseli ca dânșii, nu vor voi a muri pentru Patria lor ? Da! Ne vor spune, negreșit, căci răsplătirea o văzură făcută chiar pe tărâmul de glorie, prin împărțirea medaliilor de bronz, puse pe pieptul luptătorului chiar de către Guvernul Provizoriu de atunci, precum odată se făcea de către glorioșii noștri domni, răsplătind ostașilor celor bravi și credincioși, prin dare de pământuri, de nobleță, de cai cu gătelile lor, de prăzile inamicilor și chiar de mâna fiicelor lor. Lupta cea vitează din Dealul Spirii, în București, a Oștirii Românești cu numeroasa trupă otomană, ce intra în Capitală, sub comanda lui Omer pașa, la anul 1848, 13 septembre, ziua luni, la 4 ore după amiază. La această luptă, luând parte și eu, autorul acestei broșuri, fiind șef al Companiei a 5-a, din Regimentul nr. 2, și în toată activitatea, căci mă aflam de zi peste streji, am socotit de a mea datorie ca să o descriu, în adevărul ei, de a se vedea de către români și a se ști, în tot viitorul României, că curajul românului, în urma mai multor umilințe la care evenimentele l-au adus, nu a fost pierdut, ci, ca niște nepoți ai strămoșilor lor romani, ca niște viteji ai lui Mircea, Vlad, Mihai și Șerban, știură, în stâmtoarea Dealului Spirii, să recâștige aplauzele Europei și să glorifice numele de român. Când, la 9 septembrie, se vesti că se porni din Giurgiu, oștirea turcească, sub comanda generalului de căpetenie Omer pașa, spre Capitala București, din ordin grabnic se porniră toate detașamentele Oștirii Românești, ce se aflau în Capitală, precum: Cavaleria și Artileria, spre a merge în marș forțat la Râmnicu Vâlcei, în tabăra de la Troianu, alcătuită, sub comanda dlui Magheru, de Regimentul nr. 1 și de dorobanții districtelor Micii Românii, iar în Capitală se opri 5 companii, din Regimentul nr. 2, sub comanda ștabi-ofițerilor colonel Radu Golescu și maior Nicolae Greceanu, și o companie din Regimentul 1. La 12 septembrie, sosi oștirea otomană, în sumă de 20 000 oameni, și se opri în bivuac, în câmpia de la Cotroceni, fiind împreună cu dânșii Fuad Efendi, comisar turc, și generalul Duhamel, comisar rus, iar generalii turci erau: Omer pașa, Kerim pașa, Ismail pașa și Mehmet pașa, cari, îndată după sosire, chemă, pentru 13 dimineața, a merge în tabără, pe mitropolitul, boierii toți, cum și partida liberalilor. La 13 septembrie, dimineața, Garnizoana românească primi ordin de la șeful oștirii, generalul Teii, a se concentra în Dealul Spirii, la Cazarmă, zicându-ne că trebuie a se primi, pe de o parte, steagurile cele noi, cu care înlocuia pe cele vechi ale batalionului, iar pe de alta, a ne afla strânși acolo, pentru onoarele ce urma a se da din partea noastră oștirii otomane, la vremea intrării sale în Capitală. Fu dat ordin ca să scoatem în mijlocul cazărmii cele 6 companii, îmbrăcați în mondire, pantaloni albi și șepci. Pe la ceasul patru după-amiază, după ce se făcu primirea steagurilor celor noi, în front, în vreme când așteptam să sosească și trupa pompierilor de la Poliție, frontul primi ordin de a sta comod, toți ofițerii, împreună cu șefii menționați, doi ștabi-ofițeri, ieșirăm la poartă și, stând pe podișca șanțului cazărmii, priveam la lumea ce se întorcea, fugind pe ulița cea mare, de la Cotroceni și strigând să le dăm arme, că a pornit a intra oștirea otomană; menționații șefi, refuzând pe mai mulți la această cerere, stau în loc, adăstând să vadă sosirea trupei. În vreme când s-a văzut avangarda, în plutoane, de cavalerie turcă, condusă de călăuze, alți turci neguțători ce vin cu neguțătorii în Capitala noastră, s-a dat comanda la activitate, subalternii s-au tras la locul lor în front, iar colonelul Golescu s-a poprit în loc, dimpreună cu căpitanul Caragea, cu aghiotantul său, casierul și cu mine, subsemnatul, care eram dejurna peste străji, ocupând chiar cazarma cu streji, după obicei, din compania mea; pe dată ce sosi avangarda și, după dânsa, generalul Kerim pașa, cu colonelul și maiorul Arabu, comandanții regimentului de infanterie, ce urma în marș, se popri împotriva porții cazărmii, dând comanda trupei să se oprească. Kerim pașa, adresându-se către colonelul Golescu, ceru de a lăsa trupele să intre în cazarmă. Bravul colonel Golescu răspunse, prin căpitanul Caragea, în limba turcă, că dânsul nu poate împlini această dorință fără ordinul generalului său și, pe dată ce-i va trimite ordin, îi va putea libera cazarma. Kerim Pașa, plăcându-i, se vede, această subordonanță militară, fără a zice nimic împotrivitor, comandă marșarea în continuație spre oraș, a coborî Dealul Spirii, când, dintr-o întâmplare, la 150 stânjeni distanță de la poarta cazarmei spre vârful Dealului Spirii, se întâlni piept în piept cu trupa de pompieri, pe care, după cum zisei, o așteptam d-a veni a se întruni cu noi. Surpriza urâtă ce avu atât Kerim pașa, șeful oștirii turcești, întâhiindu-se în drum cu o trupă sub o altfel de uniformă, cât și trupa pompierilor, a se vedea în piept cu trupa otomană, care sforțând da a trece mica distanță spre a sosi la cazarmă și încurcându-se printre întâiele rânduri de cavalerie și infanterie ale trupei otomane, se loviră, se îmbrânciră soldații și, deodată, noi, care ne aflam la poarta cazărmii, auzirăm slobozirea unei puști, iar în cinci minute văzurăm, din acea distanță, amândouă trupele încăierate și mai multe sloboziri de puști, iar până să comande colonelul nostru frontului ce sta în curte a se aranja, nu trecu al 8-lea minut și tot frontul trupelor otomane, ce se afla mărșuind în despărțiri îndărătul a toatei întinderii cazărmii, având și tunuri între distanțele batalionelor, se întocmi în front spre cazarmă și deschise cel mai iute foc de rânduri asupra frontului nostru, cum și sloboziri de tunuri cu cartece, care curgând ca ploaia dimpreună cu țăndări de uluci din împrejurimea cazărmii asupra noastră, începurăm și noi, cu menționatele 6 companii, a trage focul cel mai teribil asupra lor, încât isprăvind soldații câte 20 patroane din patrontașe, năvăliră în dezordine în fundul cazărmii, unde, lângă magazia regimentului, găsind carul pe două roate în care se păstrau patroanele regimentului și spărgându-l, încărcară patrontașele lor și trăgeau focuri spre inamicii risipiți prin curtea cazărmii, întinși pe brânci, rezămând pușca chiar pe trupurile căzute. Fumul cel groaznic, focul cel bengalic al mulțimii trupei otomane, ricoșetele și vâjâitul gloanțelor făcură ca să nu ne mai vedem unul cu altul, în toată întinderea curții cea mare a cazărmii, mei să mai putem ști ce se petrece afară cu trupa pompierilor, atât știu că de două ori au ridicat batista albă legată în vârful sabiei ofițerii turcești, strigând că e greșală (ianglâș), să stăm, și focurile abia încetau două minute și de sineși începeau iarăși în reciprocitate. Acest conflict, această nepregătită încăierare a unui număr de 500 români, în total, cu numeroasa trupă, de 9 000 oameni, ce marșa în Capitală, ținu de la 4 1/2 ore după-amiază până la 7 ore seara, la 13 septembrie, până când, cu încetul, ne-am retras prin ulița din fundul cazărmii, unde întâmpinând în acea furie de retiradă și o patrulă de Cavalerie otomană, alcătuită de 8 oameni lănceri, vrând a trage cu carabinele în noi, fură trecuți prin baionete, ei și caii lor, trecând peste cadavrele lor până ce ne răspândirăm care încotro am vrut. Fidelitatea santinelei Din roata V-ea, Regimentul nr. 3, comandată de mine, uitându-se, de către efleiter, soldatul ce era la ceas în odaia unde era cancelaria regimentului, la locul steagului și la lada cu bani, credinciosul, bravul român din districtul Argeș, a stat nestrămutat la locul său, privind pe fereastră toată mortalitatea ce se întâmplă în curte, văzând, în sfârșit, și chiar retragerea confraților săi, sta neclintit păzind postul său, până ce, peste o oră după retragerea noastră, intrând vedetele otomane din infanterie, a se încredința de deșertarea odăilor cazărmei, spre a putea intra totalul trupei, și găsind pe nenorocita santinelă funcționând, fără a-l mai întreba, traseră de afară cu mai multe focuri în el, până ce-l doborâră. Această fidelă santinelă va primi coroana cerului și aplauda tutulor militarilor, pentru care bine ar fi ca d. ministru actual al Oștirei să mijlocească o pensie familiei sale la Argeș, înțelegându-se mai întâi cu mine, șeful său, a-i relata cele de trebuință. Încăierarea pompierilor, povestită mie de dnii ofițeri ce au luat parte La 13 septembrie, pe la prânz, comanda pompierilor primind ordin de a veni în Dealul Spirii, a se întrupa cu roatele Regimentului nr. 2, plecă, la 4 ceasuri după-amiazi, din cazarma lor de la Poliție, când, deodată, se întâlniră, tocmai în vârful Dealului Spirii, la poarta de zid de unde începe a se vedea cazarma, cu flancul drept al trupei otomane, ce era comandată de generalul Kerim pașa, de un colonel și de un maior arab; iar trupa Pompieră era comandată de d. căpitan Zăgănescu, având ca ofițeri pe dnii sublocotenenți Dincă, Foncianu, Stărostescu și pe locotenentul Dănescu. Veneau în despărțiri, iar sublocotenentul Dincă se afla armat și cu pistoale la brâu. La semnalul ce dete Kerim pașa, a se da în lături din drum, această trupă nu înțelese și se împreună amândouă flancurile, începând a se încurca prin rândurile otomane, grăbeau de a sosi în cazarmă. Se vede că atingerea ce avură rând cu rând, soldat cu soldat, se învrăjbiră amândouă flancurile, încât începu lupta deodată; sublocotenenetul Dincă slobozi pistoalele în generalul turc și maiorul arab, așa încât maiorul căzu mort, cum și calul generalului; flancurile se băteau în focuri și în baionete, și Kerim pașa comandă, strigând, a veni tunuri. Pe dată ce sosiră două tunuri, cari până să-și ia poziția și pregătirea, pompierii traseră în manevră de lagări, trântiți pe brânci, și omorând vreo câțiva artileriști, răpiră cele două tunuri din mâinile lor; lupta se făcu mai crâncenă și încăierarea mai serioasă, atunci se omorî sublocotenentul Stărostescu. După aceasta, luptându-se pompierii cu bărbăție și văzându-se năpădiți de mulțimea otomanilor, unii începură a se retrage în dezordine în vale de Dealul Spirii, coborându-se în dreapta, prin grădinile locuitorilor, alții apucară de sosiră în cazarmă, printre mulțimea rândurilor otomane. Aceasta este descrierea și a încăierărei pompierilor, tot însă ce era afară din regulile militare, din partea ofițerilor otomani, au fost abaterea ce făcură că, în vreme când se ridica batista albă în vârful săbiei, spre semn de încetare a luptei, au putut face ca vreo câțiva soldați, ce mai rămăseseră în locul luptei, să pună armele jos, cu promisiunea că nu le vor face nimic și vor fi pardonați, și pe dată ce soldații au pus armele jos, au ordonat rândurilor otomane de au tras cu focuri în ei, omorând așa mai mulți soldați nevinovați. În noaptea de 13 septembrie, după lupta și răspândirea oștirii Orașul București a fost ocupat de către trupele otomane, militărește. Infanteria coprinse posturile din Capitală, iar cavaleria patrula pe toată stradele. Tunurile otomane și mortierurile au fost așezate pe Dealul Spirii și <în> monastirea Cotroceni, dominând în noaptea aceea peste toată Capitala, deosebite patrule de cavalerie s-au trimis pentru strejuire pe la reprezentanții puterilor streine. Iar a doua zi, 14 septembrie, fu ordin dat de șeful de căpetenie al Oștirii Otomane, Omer pașa, ca toți domnii ofițeri români ce ar fi fost deghizați să se îmbrace în uniforma lor, spre organizarea comenzilor lor, pentru care fu ordin dat atât în Capitală, cât și în districte, a se întoarce toți soldații ce vor fi dosit pe la casele lor, spre alcătuirea comenzii lor, iar parte din trupa otomană ce se afla încă la Cotroceni, cavaleria, sub comanda lui Ismail pașa, și infanteria, sub comanda lui Mehmet pașa, porniră în Mica Românie, ca să ocupe tabăra lui Magheru din Râmnicu Vâlcei, la Troian, care, cum a auzit că s-a apropiat oștirea otomană la Olt, dezarmă Regimentul nr. 1 și porni la Slatina, sub comanda ofițerilor subalterni, iar armele le puseră în care, căci d-sa și colonelul regimentului, d. Pleșoianu, se retraseră în Transilvania, în Sibiu, iar Artileria și Cavaleria fură trimise, prin Pitești, în Capitală, împreună cu ofițerii subalterni. Să înscriu aici, spre eterna memorie, numele tutulor domnilor ofițeri și camarazi ai mei aflați în luptă Superiori: d. colonel Radu Golescu, șeful Reg. al 2-lea; d. maior N. Greceanu, comandantul Batalionului al 2-lea, din Regimentul nr. 2; d. căpitan Caragea, comandantul Companiei 1; d. locotenent E. Culoglu, comandantul Companiei 2; d. locotenent I. Deibus, comandantul Companiei 3; d. locotenent E. Caluda, comandantul Companiei 4; căpitan D. Papazoglu, comandantul Companiei 5; d. căpitan Lăzureanu, comandantul Companiei 7, din Regimentul 1; d. căpitan Zăgănescu, șeful trupei de Pompieri. Numele dlor subalterni din Regimentul nr. 2: locotenenții: C. Conțescu, Scarlat Mareș, I. Arion, D. Ștefănescu; sublocotenenții: K. Constantinescu, G. Rătescu, F. Macri, Ioniță George, A. Teușeanu, N. Marinescu, N. Pescaru, J. Presan, B. Dimulescu, N. Paraschivescu, N. Cătuneanu; iar din trupa de pompieri, subalternii: locotenent Dănescu, sublocotenent Stărostescu, sublocotenent D. Focheanu și sublocotenent Dincă. La această luptă s-au omorât din ofițeri: locotenent Dănescu și sublocotenent Stărostescu, amândoi din trupa de pompieri; iar din gradele de jos, din toată oștirea română, au fost răniți 57 și morți 48. Din partea otomanilor au fost omorâți: un șef de batalion, arab, și vreo câțiva ofițeri; iar din gradele de jos (cât s-au putut afla de către noi) au fost omorâți 158, s-au zis că sunt peste 400, fără a se putea afla câți răniți, precum și două tunuri trase din poziția lor. Acestea sunt întâmplările ostășești ce s-au petrecut în România de la septembrie 9 până la restabilirea ordinului Căimăcămiei, văzute de mine, cari nu vor fi contestate de către camarazii mei, fiind adevăruri descrise fără părtinire sau orice altă rea cugetare. În memoria acestei glorioase lupte, a VII roate de români, cu coloana otomană ce marșa în Capitală, în sumă de 9 000 oameni, am putut băga în colecția mea de rarități două cartice ce erau slobozite din tunurile otomane din Dealul Spirii, când trăgeau din ulița cazărmii spre noi și găsite, una în ulița Filaretului, căzută în curtea unui propietar, anume Popescu, și alta în Podul Caliții, intrată pe fereastră și căzută în odaia dlui Aprichie. Sfârșind descrierea evenimentelor ostășești din anul 1848 (Dealul Spirii), fie-mi, vă rog, permis a face și o mică cronică a bravului Regiment nr. 2, din sânul căruia s-a aflat în luptă Batalionul II. Acest brav regiment a fost, încă de la organizarea Oastei, la anul 1830, comandat de șefii cei mai inteligenți și bravi. Șefii batalioanelor și companiilor lui au fost cei mai învățați ofițeri și cei mai activi ce au existat pe acele vremuri în Oastea României. Regimentul nr. 2 a fost acela ce, pentru prima oară, strejui, cu vrednicie garnizoana orașelor muntene la anul 1831, sub comanda colonelului Costache D. Ghica, când plăcură generalului Kiseleff, la revista ce-i făcu, disciplina, îmbrăcămintea, buna ținere a oamenilor și învățătura, pentru care mulțumi șefului regimentului, care, mai târziu, deveni șef al toatei oaste, cum și comandirilor de părți: Câmpineni, Golești, Crețulești, Nicolești, Cerchezi, Mănești, Caracasidi, Theologu și altora. Regimentul nr. 2 fu acela ce se deosebi din batalioanele Oastei Române, ce erau amestecate cu cele rusești, la manevrele ce se făcură în câmpia Colintina, la anul 1831, august 22, zi solemnă, când se deteră epoletele, după forma celor rusești, la ofițerii români, în prezența generalului Kiseleff, și care întocmit fiind în care de atac, în vreme când se ataca de către mai multe sotnii de cazaci (închipuire de bătaie), greșind un cazac, ce se apropiase mai mult de întâia linie a careului, și atingând pe un soldat cu pica sa, toată linia s-a ofensat și a început serios a împunge caii cazacilor cu spăngile, până ce deveni conflictul furios, prin mai multe loviri, și pe dată se ordonă de către generalul Kiseleff încetarea manevrei (sau închipuirii de bătaie), ce nu mai era glumă. Regimentul nr. 2 fu acela ce se deosebi cu activitatea la marele incendiu al Bucureștilor, în anul 1847, când numai o companie deșertă Pușcăria de 370 de tâlhari, strămutându-i legați, din locul Pușcăriei, ce ardea (Piața Sf.Anton), până la cazarma de la Dealul Spirii, sau în locul unde este astăzi temnița militară, și care strejui noaptea aceea Capitala, fiind chiar eu dejurnă peste caraule (de zi pe streji), cu comanda roatei [companiei] a. 5-a, pe care o comandam. Batalionul al 2-lea din Regimentul nr. 2 fu acela ce merse cu marș forțat din Zimnicea, unde era cantonat la anul 1841, și până în Brăila, când se făcu revoluția bulgară, și care sosind pe jos, în 48 de ore, pe ploaie mare, și ocupând garnizoana Brăilei, încetă a doua zi orice răscoală; iar pentru acest marș, pe care l-au admirat toți militarii străini, fură decorați toți șefii părților regimentului, cu ordine otomane în diamante la gât, pentru zelul și vrednicia militară, ba încă era domnitorul A. Ghica de părere a se pune la steagul și la chiverile tuturor soldaților, pe panglica de alamă, inscripția: „Pentru vitejie și activitate”, și intrigi străine l-au oprit. Batalionul al 2-lea fu iarăși acela care, cantonat fiind în garnizoana Brăilei, în iarna anului 1842, februarie 10, potoli de a doua oară răscoala bulgară, prin prinderea și omorârea răsculătorilor străini, bulgari, greci și arnăuți, când se omorî tâlhărește ofițerul de cavalerie, Petrăchescu, și se răni la cap, bătându-se, ajutat numai de patru soldați, și bravul căpitan Podeanu. Aceștia iarăși nu pot tăcea a nu spune că erau din Compania a 5-a, comandată de mine, pe care o trimisesem a scăpa viața colonelului meu, Enghel, și cu care am luat partea cea mai activă la amândouă evenimentele. În fine, tot din acest regiment, Compania a cincea, împreunată cu Batalionul întâi, sub comanda activului colonel Radu Golescu, maiorului N. Greceanu, căpitanilor C. Caragea, E. Culoglu, I. Deibus, E. Caluda și D. Papazoglu, fiind și brava companie din Regimentul nr. 1, sub comanda căpitanului Lăzăreanu, săvârși, cu onoare, eroica luptă din Dealul Spirii, la anul 1848, la ora 4 după-amiazi, ziua luni, zi de laudă a Oastei Române, căci acea luptă se numără în istoria militară a țării a 40 — a contra otomanilor, săvârșită cu gloria armelor române.”

Text din „Istoria fondarei orasului Bucuresti” De Dimitrie Papazoglu Locotenent Colonel Dumitru Papazoglu autorul primei carti despre ‘Fondarea orasului Bucuresti’ 1891 .

A fost decorat de Napoleon III pentru contributia la arta serigrafiei necesara razboaielor .

 

va recomandam sa cititi: EROUL DE LA TIGANCA GENERAL DE BRIGADA GHEORGHE NICULESCU

Tags: 

  • 13 septembrie 1848
  • dealul spirii
  • ziua pompierilor
Zircon - This is a contributing Drupal Theme
Design by WeebPal.